intime

Toamna tarziu

Publicat pe

Imi vine greu sa constientizez ca a trecut un an de cand nu am mai scris aici. Razlet, am facut cateva notite in jurnalul meu penibil pe care il tin ascuns pe undeva prin camera.

A trecut un an in care mi-am dorit sa se intample ceva. Nu am inspiratie sa scriu atunci cand nimic nu se intampla cu viata mea. Trebuie sa fiu ori foarte fericita, ori foarte indragostita, ori foarte deprimata. Pentru ca nu am maturitatea scriitorului care poate sa scrie idei fara sentimente. Si sentimentele mele apar putin mai greu. Uneori am impresia ca sunt cel mai chinuit copil. Si stiu ca eu imi sunt tortionar si in acelasi timp colac de salvare. Dar poate ceva lipseste. Ingredientul secret care face lucrurile sa functioneze. Ce face sufletul sa existe, ce face viata sa merite traita?

Mi-am facut acum cateva saptamani „Bucket List”. Da, fara un motiv anume. M-am gandit ca ma va motiva, sa imi va servi drept inspiratie si ma va ajuta sa fiu mai organizata, mai focusata pe sarcinile mele. Pe masura ce zilele trec ma gandesc din ce in ce mai mult la moarte. Nu o caut, nu o astept. Dar nu m-ar deranja daca ar veni. Ma gandesc din ce in ce mai des ca viata pana la urma nu are un sens, decat cel pe care doresc eu sa i-l dau. Ma gandesc ca ceea ce imi doresc eu sa se intample nici macar nu mi-ar placea daca s-ar intampla. Ma gandesc din ce in ce mai mult ca planific o viata care totusi nu este a mea. Dar ce altceva pot face?

Si cel mai des ma gandesc la urmatorul lucru: daca as mai avea putin timp de trait nu mi-as dori sa fac nimic. Nu am nici o ultima dorinta. Nu vreau sa vad pe nimeni, sa spun ultime cuvinte, sa mananc o ultima masa cu mancarea mea preferata. Poate singurul lucru pe care mi-as dori sa-l fac ar fi sa-mi sterg contul de Facebook. Mi se pare lipsit de delicatele sa mori si sa lasi un cont de Facebook activ.

Si cand am constientizat aceste lucruri mi-am dat seama ca simptomele mele seamana izbitor de mult cu cele ale unei depresii. Si parca am inceput sa mai zambesc putin. Parca am simtit cum am din nou incredere sa scriu. Pe fondul durerii mi-au venit ideile. Inspiratia. Am vrut sa pictez, dar nu am acuarele. Am reluat lucrul la micul meu roman NaNoWriMo. Parca imi doresc vag, la nivel visceral, sa merg in Gradina Botanica sa fac poze. Sa merg in parc sa adun frunze pentru presat si diverse fructe ciudate.  Dar numai gandul ca am atat de multe lucruri de facut parca ma oboseste si ma face sa ma gandesc ca nu are rost si parca vad ca nici un parc si nici o gradina nu va avea onoarea sa se bucure de mersul meu ridicol si saltat toamna aceasta.

Nici nu ma bucura, dar nici nu ma intristeaza vestea asta. Parca e ceva de asteptat, nu?

Anunțuri

„My biggest life regret”

Publicat pe Actualizat pe

Acum fix o luna mi-am propus sa scriu un articol cu acest titlu. Mi-am propus sa ma gandesc la tot ce am facut in scurta si placuta mea viata si sa postez cel mai mare regret. In sfarsit am ajuns la o concluzie.

Daca privesc lucrurile in anasamblu si incerc sa fac o medie imi dau seama ca nu am nici un regret. Si nici o realizare. 

Dar traiesc permanent cu o senzatie de implinire. Paradox sau lipsa de ambitie?

Our love is easy…

Publicat pe Actualizat pe

„Totul este firesc, natural, simplu. Găsești echilibrul de care nici măcar nu știai că ai nevoie, sau pe care nu știai cum l-ai putea obține. Nimic nu este în plus, nici un drept nu este încălcat. E armonie.
Nu simt că renunț la ceva. Dimpotrivă. Simt că totul devine mai spumos. Fără discuții inutile. Just free love.”

Bucuresti, 14 aprilie 2011

Tot din categoria „curățenie prin draft”.

Ascultând ”Our love is easy”, recitind rândurile scrise în aprilie am realizat cât de simplu este și cât de frumos este atunci când este simplu. Pe drum spre serviciu mă gândeam cât de complicat este să ai o relație. Cu câte trebuie să mă lupt pentru asta. Trebuie să mă lupt cu frica. Mă refer de fapt la o teamă. Teama ca nu va fi mereu acolo. Nici nu trebuie să fie mereu. 🙂 Cine ar fi crezut?

Să vă explic. Lucrurile de fapt sunt extrem de simple… Simple ca o dimineață de vară pe plajă. Trebuie să te bucuri de orice moment. Să trăiești fiecare clipă ca și cum nu ar mai exista alta. Să te bucuri de fiecare moment. Să pui toată pasiunea, toată iubirea în orice faci. Am observat că atunci când fac lucrurile cu simț de răspundere, ies chiar bine.

Astăzi am observat un truc, o mică ghidușie care-mi va prinde bine pentru tot restul vieții. Am mai spus că fac un efort în a-mi interzice lucrurile care îmi plac foarte mult. Mi-a fost greu la început. Trebuia să caut niște motive foarte bine argumentate, sau să fiu extrem de categorică şi să depun mult efort în a sta departe de acele lucruri. În timp, am învățat scuzele pe care le folosesc. Tertipurile pe care le folosesc pentru a avea libertatea deplină. Şi știu exact cum să îmi combat lenea, să-mi înfrânez excesele. Lucru care mă menține permanent într-o stare de echilibru.

(va urma)

Supa Castelanei

Publicat pe Actualizat pe

Pun la fiert in apa praz (mai mult, cred ca 2 buc.) cu morcov si dupa ce fierb scot prazul si morcovul si pun inapoi putin morcov taiat cubulete. Separat prajesc ceapa in tigaie, sau daca nu o prajesc o fac cu apa si o adaug la supa. Urmeaza ceva cartofi si putina varza, telina, putin bulion, cam o jumatate de lingura si la sfarsit pun smantana si o amestec cu grija, sa nu faca cocoloase. Pun smantana pana devine fina si bogata supa, apoi arunc cateva frunze de patrunjel in farfurie, la servire.

Este cea mai buna supa pe care am mancat-o vreodata. Preferata mea. Inventata de mine, de acolo si numele. Adica nu am mai auzit reteta asta.

Marturisire

Publicat pe Actualizat pe

Vreau sa mai spun ceva. Eu din viitor voi stii despre ce este vorba. :))

„Oooof… am comis-o din nou. Si de data nu o sa fac ce „trebuie”, nu o sa fac ce e logic. O sa-mi urmez instinctul si o sa fac ce simt eu ca trebuie sa fac. O sa cred in mine mai mult decat pana acum si daca o sa gresesc macar stiu ca a meritat sa fac o data fix ce am vrut, fara sa ma intereseze consecintele.”

Some big words for a little girl…

Rezolutiile lui 2011

Publicat pe Actualizat pe

In primul rand, vreau sa spun ca nu credeam ca voi ajunge pana aici cu acest blog. Astazi vreau sa cred ca tot ce se intampla se intampla cu un motiv. Si cred ca urmeaza ceva interesant.
Gandindu-ma ce vreau sa fac anul care vine, m-am gandit sa vad cum am stat anii trecuti. Si am inceput sa recitesc niste posturi mai vechi, din 2006, 2007. Si cred ca am prins din zbor o lectie care imi va prinde bine anul asta. :))
Postul la care ma refer este „Poveste” din 6 ianuarie 2007.
In urma unor imprejurari aiurea am ajuns sa fac Revelionul singura. Ceea ce este ok, pentru ca am avut mai mult timp sa ma distrez. Si in 2007 cam tot asa a fost. Mai mult sau mai putin. Cred de fapt ca aveam niste probleme. :)) M-am luptat cu ele, au disparut ele… cine stie. :))

In aceasta frumoasa dimineata de 01 ianuarie, a anului 2011, m-am trezit fericita. Si mi-am dat seama ca nu imi doresc nimic. Nu ma doare nimic, nu exista nici un lucru care sa nu-mi convina. Momentan mor de foame, dar este ok, Pentru ca ma duc in bucatarie si stiu ca am acolo mancare. Si salivez la puii la cuptor cu sos de usturoi pe care a promis Lucian ca ii face diseara. :))

Atata timp cat mie nu imi lipseste nimic, sunt completa si desavarsita si am o viata perfecta, nu vad ce mi-as putea dori mai mult. Asa ca.. anul acesta voi face o singura rezolutie: anul acesta voi incerca sa ma aproprii din ce in ce mai mult de idealul meu. Pentru ca e cineva aproape de mine care imi spune ca se poate. Mare chestie. Mai bine spus, mare om, mare caracter.

Am sa imi permit iar sa visez si sa imi doresc mai mult. Sfarsitul anului 2010 mi-a deschis o usa pe care am sa intru in 2011. Sa vedem ce va urma. 🙂

Si totusi… de ce?

Publicat pe Actualizat pe

Imi place cum scriu uneori si ma invart in jurul cozii si de fapt nu spun nimic. Slap!!!

De-a lungul vietii mele (sa fim realisti, nu e o perioada mare de timp) putine persoane au ajuns sa ma cunoasca. Sa-mi stie fricile, nebuniile, tulburarile. Din cei care au avut ocazia sa ma cunoasca, multi nu au vrut sa ma accepte cum sunt eu. Ii dam la o parte. Din cei ce au ramas, multi au acceptat ca asta sunt si au incercat sa ma schimbe. Sa-mi insufle alte valori, alte directii de urmat in viata, conform propriilor lor fantezii. Ii dam la o parte. Si ajungem la o mica parte care… m-a iubit asa cum eram. O mica parte care a inteles ca farmecul Simonei este in tot ceea ce face ea, fie bine, fie rau. O mica parte care a inteles ceea ce ma face speciala si ce ma face fericita. Care stie cum sunt si e ok. Pur si simplu o mana de oameni care ma accepta asa cum sunt, ma iubesc asa cum sunt si care ma ajuta atunci cand eu nu mai stiu cum sunt. Lor vreau sa le multumesc si sa le spun ca nu ii voi uita niciodata. Sunt acei oameni pe care fiecare ii avem in jurul nostru: cu care nu vorbesti luni, ani si cand o faci e ca si cum timpul ar fi stat in loc si nimic nu s-a schimbat. Si reusesc mereu sa te aduca pe drumul cel bun.

Puciul practic de la o idee de acest gen a pornit. Daca nu sunt fericita, trebuie sa fac acele schimbari care ma fac fericita. Si daca nu sunt multumita, trebuie sa gasesc acele lucruri care ma multumesc.

Simplu!

Si cel mai important lucru: renuntand la o bucata din mine nu voi fi niciodata fericita.