Lună: Noiembrie 2012

Dat moment…

Publicat pe

… when you realise you were on the right track all along.

Pe scurt, pusa fata in fata cu anumite idei preconcepute ale anumitor persoane care imi judeca viata si actiunile dupa anumite tipare, mi-am adus aminte ce ma face pe mine asa speciala si deosebita. Si minunata in acelasi timp. Stiu ca uneori drumul meu pare incetosat si ma pierd si mi se face frica, dar umblu pe carari demult batatorite. Singura, dar asta nu este o problema. Ca intr-un basm. Am ceva ajutoare, dar eu trebuie sa fac minunata calatorie de cunoastere si autocunoastere.

 

„Life In A Day”

Publicat pe Actualizat pe

Doar ce am vazut filmul si m-am simtit apoi bombardata de toate ideile tampite de pe planeta. Sau nu toate. Oricum, mi-a placut filmul la nebunie, am plans, dar am si ras cu lacrimi, din 10 in 10 minute puneam pauza ba sa-mi sterg lacrimile, sa imi trag sufletul, ba sa-i povestesc lui Ionut fazele amuzante. Sau sa mananc ceva. „Great power comes with great responsibility, great pain and great appetite.”, zic eu. Imi notez cu constiinciozitate ideile proaste care-mi vin. Mai exact, programarile care ma impiedica sa evoluez. Ideile gresite pe care trebuie sa le combat. Dar urmatoarele idei nu-si au locul acolo si sunt inspirate din filmul vazut astazi:

1. Viata nu are un scop predefinit. Ok, nu credeam ca are un scop, dar aveam dubii. Acum sunt sigura ca tine de noi sa-i dam un scop. Pe ce criterii vrem. Mergem in continuare pe filosofia „The Secret”. Nu, nu este prea cheesy. Sunt prea obosita sa caut termenii in romana.  In afara de asta, nu prea-mi place sa fac nimic in mod special si in acelasi timp imi place sa fac multe lucruri. Evident, sunt departe de a avea un scop in viata.

Ergo, sunt departe de maturizare, atat de departe, incat ma intreb daca ma voi mai maturiza vreodata.

2. Nu exista „The One”. Cu alte cuvinte, acea persoana speciala pe care sa o iubesti si care sa fie alaturi de tine poate fi oricine. Si nu o sa-ti dai seama cand o sa o gasesti. Una din glumele proaste pe care le traim zi de zi.

3. Nu exista „a doua sansa”. Si nu vorbesc de acel principiu care-ti recomanda sa nu lingi unde-ai scuipat sau cel care spune sa nu te pisi unde dormi. Nu, nu. Vorbesc de faptul ca nu vom avea o a doua sansa sa le spunem persoanelor dragi noua ca le iubim sau sa spunem vecinilor ca ne sunt antipatici. Viata este prea scurta sa ne cramponam in politeturi care pana la urma nu ajuta nimanui.

4. Daca o sa fac vreodata copii, o sa-i oblig sa fie curiosi. Nu stiu cum. Si o sa umblu cu dictionarul dupa mine, sa le raspund mereu la intrebari. Nu o sa fiu un parinte iresponsabil care o sa-si puna copilul in fata unui televizor, sa nu ma mai deranjeze. Nu, nu. Eu o sa fac lucrurile cum trebuie.

5. Trebuie sa depistam persoanele din jurul nostru care au cu adevarat nevoie de ajutor si sa facem tot posibilul sa le ajutam. Nu stiu de ce am scris asta, pentru ca este un lucru pe care il cunoastem deja. De fapt stiu. Cei care au nevoie de ajutor rareori cer ajutorul. Cum facem sa fim mici detectivi, sa ne bagam usor nasul in vietile oamenilor fara ca ei sa sesizeze??

6. Lumea este atat de minunata si oamenii sunt atat de neinteresanti. Trebuie sa cauti calitati acolo unde nu se vad si bunatate acolo unde nu are ce cauta. Si nu avem timp sa ajungem sa cunoastem oamenii. Ii judecam cum apucam si drum bun. Mana sus cine crede ca fiecare om are ceva deosebit, un mic coltisor de rai in sufletelul lui acolo. Dar imposibil de gasit!!

7. Unde revin la urmatoarea mea idee. Oamenii. Fara cinism, suntem cam toti la fel, avem cam aceleasi nevoie. De ce ne simtim atat de singuri si de neintelesi?

Si, ca orice blogger respectabil, am uitat una din idei pe drum, o sa mai fac un post daca imi aduc aminte. Si da, era una din cele mai bune.

(sper ca va urma)

Toamna tarziu

Publicat pe

Imi vine greu sa constientizez ca a trecut un an de cand nu am mai scris aici. Razlet, am facut cateva notite in jurnalul meu penibil pe care il tin ascuns pe undeva prin camera.

A trecut un an in care mi-am dorit sa se intample ceva. Nu am inspiratie sa scriu atunci cand nimic nu se intampla cu viata mea. Trebuie sa fiu ori foarte fericita, ori foarte indragostita, ori foarte deprimata. Pentru ca nu am maturitatea scriitorului care poate sa scrie idei fara sentimente. Si sentimentele mele apar putin mai greu. Uneori am impresia ca sunt cel mai chinuit copil. Si stiu ca eu imi sunt tortionar si in acelasi timp colac de salvare. Dar poate ceva lipseste. Ingredientul secret care face lucrurile sa functioneze. Ce face sufletul sa existe, ce face viata sa merite traita?

Mi-am facut acum cateva saptamani „Bucket List”. Da, fara un motiv anume. M-am gandit ca ma va motiva, sa imi va servi drept inspiratie si ma va ajuta sa fiu mai organizata, mai focusata pe sarcinile mele. Pe masura ce zilele trec ma gandesc din ce in ce mai mult la moarte. Nu o caut, nu o astept. Dar nu m-ar deranja daca ar veni. Ma gandesc din ce in ce mai des ca viata pana la urma nu are un sens, decat cel pe care doresc eu sa i-l dau. Ma gandesc ca ceea ce imi doresc eu sa se intample nici macar nu mi-ar placea daca s-ar intampla. Ma gandesc din ce in ce mai mult ca planific o viata care totusi nu este a mea. Dar ce altceva pot face?

Si cel mai des ma gandesc la urmatorul lucru: daca as mai avea putin timp de trait nu mi-as dori sa fac nimic. Nu am nici o ultima dorinta. Nu vreau sa vad pe nimeni, sa spun ultime cuvinte, sa mananc o ultima masa cu mancarea mea preferata. Poate singurul lucru pe care mi-as dori sa-l fac ar fi sa-mi sterg contul de Facebook. Mi se pare lipsit de delicatele sa mori si sa lasi un cont de Facebook activ.

Si cand am constientizat aceste lucruri mi-am dat seama ca simptomele mele seamana izbitor de mult cu cele ale unei depresii. Si parca am inceput sa mai zambesc putin. Parca am simtit cum am din nou incredere sa scriu. Pe fondul durerii mi-au venit ideile. Inspiratia. Am vrut sa pictez, dar nu am acuarele. Am reluat lucrul la micul meu roman NaNoWriMo. Parca imi doresc vag, la nivel visceral, sa merg in Gradina Botanica sa fac poze. Sa merg in parc sa adun frunze pentru presat si diverse fructe ciudate.  Dar numai gandul ca am atat de multe lucruri de facut parca ma oboseste si ma face sa ma gandesc ca nu are rost si parca vad ca nici un parc si nici o gradina nu va avea onoarea sa se bucure de mersul meu ridicol si saltat toamna aceasta.

Nici nu ma bucura, dar nici nu ma intristeaza vestea asta. Parca e ceva de asteptat, nu?