Initiere

Publicat pe iunie 24, 2008

Uneori am impresia ca am trait foarte mult. Ca am trecut printr-un puhoi de incercari din care am iesit ori invingatoare, ori pe usa din dos. Dar mereu cu capul sus si zambetul pe buze. „Asta sunt eu, important este sa ma plac eu, restul…”. Si ma simt obosita, de parca itinerariul meu initiatic a intrat intr-o bucla a timpului si s-a oprit fara ca eu sa fi tras invataturile necesare. Sunt fata cea mare a imparatului care a ramas o biata castelana, neputand sa-si gaseasca printul. Si atat de obosita si indiferenta la tot ma simt, incat, probabil, sfarsitul va veni ca o adiere usoara de vant, iar apoi un somn adanc si necontenit ma va fura pentru totdeauna.

Alteori ma simt ca un copil, descoperind mereu lucruri noi. Culori arzand sub privirile mele infometate. E frumos sa descoperi ce te face sa zambesti. Si sa stii sa profiti de asta. Atunci viata este o joaca. Ma trezesc dimineata si ma minunez de soare, de nori si de cer. Si de faptul ca suntem vii. Ne miscam Traim. Fiecare om ascunde o poveste extraordinara. Trebuie doar sa-ti faci timp sa o ghicesti. Mi se pare usor sa vad viata in culori. Culorile au povestea lor. Au o lume proprie. Sunt capricioase, schimbatoare. Unele se plac intre ele, altele nu. Si cand se plac, imi pare ca se joaca impreuna si parca mi-as dori si eu sa fiu culoare, sa fiu admirata de toata lumea. Sa zambesc la soare si sa ma mahnesc usor cand ploua. Atunci vad sfarsitul ca pe ceva negru, un loc intunecos si umed. Atunci ma tem de moarte si ma mai rog pentru inca o zi. Si inca o zi. In fiecare zi.