Lună: Noiembrie 2007

Inca o fila…

Publicat pe

A: Buna,eu sunt Nimeni.
B: Buna, eu sunt Nimeni.
A: Ce faci?
B: Bine..:)
A: de ce??

De cate ori nu am auzit conversatia asta??? Evident fara finalul asta. Si poate cuvintele putin schimbate. Dar in esenta este exact acelasi lucru. Eu am crescut fara modele. Am avut un model…werewulf…multe de spus ar fi la acest capitol…varianta scurta: un tip de pe net care a murit intr-un final. Am mai avut modele partiale. Vreau sa dau impresia ca sunt draguta, ca X. Vreau sa dau impresia ca sunt desteapta, ca Y.Vreau sa am vocea placuta, ca…una.Vreau sa par imposibil de atins, ca Z. Sunt imposibil de atins. Merzi, Z! Ai fost un model adevarat.
Astazi m-am gandit ca poate nu am abordat viata din unghiul potrivit. Poate nu am inteles-o eu cum trebuie. Cum merita. Intr-o zi mi-am promis sa traiesc viata asa cum e ea, sa iau ce e mai bun in fiecare zi si sa ma bucur de orice. Asa a aparut culoarea. Interesul viu pentru lume.Pentru microcosmosul fiecaruia. De atunci fiecare zi e impartita in dimineata,pranz, seara, noapte. Si fiecare TREBUIE sa aiba parti bune. De atunci m-am „programat” in fiecare dimineatza. Mi-am spus ca nimic nu e prea greu pentru mine. Ca nimic nu ma doboara. M-am mintit ca sunt puternica si lasitatea din mine mai punea o caramida care ma despartea de exterior. Sunt puternica pentru ca stiu ce slaba sunt si ca pot trece peste multe chestii. Dar sunt atat de abandonata in cazemata mea. Nimeni nu intra, poate nici eu nu ies. Iubirea ne face mai vulnerabili decat orice. Dar iubesc atat de putine lucruri. Iubesc…imi iubesc familia, jumatatea, pe ceamai buna prietena. Imi iubesc libertatea, personalitatea, optimismul. Sunt prea optimista?? Poate din naivitate cred ca orice ar fi, totul va fi bine intr-un final. Nu are cum sa nu fie bine. Naiva? Optimista? Rupta de realitate?
Azi mi-am adus aminte de ce am spus odata…ca nu fac un pas fara sa stie ca e teren sigur in fata. Si ma gandeam sa traiesc viata la limita. Sa incep sa o traiesc la limita. Sa fac o groaza de chestii de care-mi e frica. Sa descopar chestii noi de care-mi este frica. Si sa ma impac cu gandul ca durerea e inevitabila si intr-o anumita masura e chiar placuta. Am sa incep prin a ma convinge ca propria mea frica de durere e cel mai mare dusman almeu si ca durerea nu prea e niciodata foarte mare. Si ca sa evit contestatiile, vorbesc de chestii pur teoretice si inofensive. Nu de mari drame.
Ma simt responsabila pentru modul in care voi trai de acum inainte. Sau…mai bine spus sunt pregatita sa-mi asum responsabilitatea propriei vieti. Pana cand? Nu stiu. Pana o sa decid ca sunt prea rasfatata si dependenta sa ma descurc singura, probabil.

Stiti ce cred eu? Ca faza cu modelele in viata a fost inventata de profesorii astia de dupa 89, ca sa inlocuiasca spatiul alocat inainte tovarasului.

Vine Craciunul

Publicat pe Actualizat pe

Nu vine el maine, poimaine, dar tot vine. Si abia astept, nu mai am rabdare. Cred ca o sa incep sa-mi decorez de acum casa…oare e vreo greseala in asta? Pana la Craciun am timp sa intru in spiritul sarbatorii, sa ma duc la Tuborg la portile deschise, sa-mi platesc datoriile (prost facut sistemul asta…cumperi cosmetice acum, platesti luna viitoare) si sa gasesc macar in teorie cadourile potrivite pentru toti membrii familiei. Daca vreti idei, ramaneti pe frecventa ca promit sa dau amanunte in decembrie. Astea fiind spuse, creierul meu s-a ridicat intr-un orgasm si cu ultimele puteri s-a rasculat si ca un copil mic din filmele americane cu prosti a spus..”noi oare ce-o sa primim?? oh boy, oh,boy, oh,boy”.

De ce are creierul meu orgasme? El se bucura intotdeauna de toate bucuriile vietii. El are parte de toate amintirile, toate sentimele frumoase, toata actiunea, iar eu raman cu chestiile lumesti. Nu credeam ca o sa spun asta vreodata, dar Craciunul e mai tare si decat mancarea si decat sexul. Decat amandoua la un loc. Da spun prostii, ca el oricum le implica pe amandoua.. uneori.

O sa mor de plictiseala cu mine asa vesela si entuziasmata ca peste o luna si jumatate vine Craciunul. The pain…the horror…the shame… Era activitatea mea principala sa rad de mine. Si acum? Ce sa ales de mine? Am devenit organizata si mai putin lenesa. Asta nu e bine. Daca am ramas fara principala caracteristica a mea, oare ce urmeaza? O sa devin ceva de nerecunoscut. Poate nu o sa ma mai plac. Poate…poate o sa incep sa sterg praful zilnic. Am sechele cu chestia asta, ca bunica-mea ma punea in fiecare dimineatza sa sterg praful, cand eram mica, in vacanta. Si tin si acum minte cum ma urcam in pat si ma intindeam sa sterg cele 3 tablouri mari de pe pereti. 😕 Oamenii chiar se schimba. E a doua oara cand imi dau seama de asta azi.

Si viata … pana la urma ce rost are? Azi ma gandesc ca are rost pentru ca vine Craciunul. 😀 Si…pentru ca am un iubit care ma face fericita. Si un servici care ma streseaza.Si cam atat.

mmm…Noapte buna anticipativ…ca deocamdata nu mi-e somn. N-am ajuns la nici o concluzie. Poate doar la una… maine plecam la cautat hartie creponata… Si in 2008 ma las de fumat. =))