Maniere la masa

Publicat pe Actualizat pe

Imi aduc aminte ca intr-o vreme eram foarte tipicara in ceea ce priveste mancarea. Imi lua minute bune sa intind perfect, milimetric, margarina pe felia de paine. Mancam cuminte, mestecand mult, fara sa amestec ce aveam in farfurie (mancam intai cartofii, apoi puiul si abia apoi salata).

Pe masura ce au trecut anii am mai renuntat, treptat la asta. Am inceput sa mananc normal. Tot delicat, ca o domnisoara. Apoi din ce in ce mai mult am ajuns la asta: shaworma cu de toate. Si mancat cu mana.

Astazi, pentru ca tot ma laud ca singuratatea imi prieste am decis sa fiu aventuroasa si sa ma reintorc usor la gatit. Si am pus ochii pe cartofii noi. A iesit asta:

20150510_214344~2

Da, peste ou am aruncat cascaval afumat. Si peste tot am aruncat o tona de smantana cu usturoi.

Yummy!!!!

Anunțuri

Cum se traduce ciudatenia

Publicat pe

De cand ma stiu s-a tot gasit cineva sa-mi spuna ca sunt ciudata. Dar nu neaparat in sensul rau. Mdah, fie. Si am inceput si eu sa ma gandesc ca poate sunt ciudata. Sunt un pic altfel, asta trebuie sa recunosc. Dar cum?

– Am propriile mele glume, pe care de cele mai multe ori le inteleg doar eu;

– Spun si fac lucruri pentru amuzamentul meu, fara sa-mi pese ce cred ceilalti. Imi pasa, dar mi se pare mai important sa fiu amuzanta decat conformista. In detrimentul imaginii mele, sigur.

– In comunicare fac multe referinte pe care s-ar putea ca ceilalti sa nu le cunoasca. De fapt am patit-o si eu, acum multi ani cand am mancat prima oara inghetata cu aroma de mere. Si am fost intrebata daca nu am mancat inghetata de cirese. Nu, doar de mere. Trebuia sa mananc inghetata de cirese. De ce? Nu conteaza… (schimb de zambete pe sub mustata). Dupa cateva ore nu am mai rezistat si am mai intrebat o data care-i faza cu inghetata de cirese. Ei bine, era o referinta la cartea mea preferata din vremea respectiva, in care eroina era indragostita de cirese. Si tot eu sunt ciudata! Pfff…

– Postez si share-uiesc lucruri ciudate pe Facebook. Sa zicem ca pagina de Facebook e o forma de exprimare. Pisici si curcubee posteaza toata lumea. Pe mine ma incanta ce gasesc Altfel.

– Sunt timida dar ma tratez. Cum altfel daca nu invingandu-mi timiditatea si depasindu-mi barierele? Adica vorbesc cu oameni necunoscuti pe strada. Oriunde. Despre orice.

– Sunt creativa si ma mandresc cu asta. Adica am multe idei, pe care de multe ori le eliberez. Le dau drumul in lume, le supun oprobiului public, le apar sau le abandonez. Da, e ciudat. Dar e un mod placut de a mentine o conversatie interesanta.

– Am experiente de viata usor diferite de ceilalti. Am trait mult in carti, prin carti, pentru carti.

Ar mai fi multe de spus aici, lucruri de care poate nu sunt eu constienta. Dar, mi-am dat seama ca pot fi si normala. Pana la un anumit punct. Si cred ca schimbarea asta ii face sa ma categoriseasca drept „ciudata”. Pentru ca nu raspund foarte bine asteptarilor. Si ma incadrez in normele sociale cam la limita. Am idei fixe, printre care si cat de nociv e zaharul, pe care l-am tot evitat pana sa incep cura de ingrasare. In societatea de astazi sa eviti zaharul e egal cu a evita soarele. Poate nu e ceva rau, dar cu singuranta este greu de realizat.

Mai sunt si ciudateniile nevinovate. Preferinte culinare inedite. Preferinte vestimentare nu foarte reusite. Activitati iesite din comun; de la a merge la film singur la a bea cafeaua singur la 8 dimineata la „La Mama”.

Un singur lucru imi este clar: nu este ceva rau sa fi usor diferit, dar anumite obiceiuri trebuie cu orice pret sa ramana private. Mancatul cu mana pentru ca este mai gustoasa mancarea asa, plescaitul (acelasi motiv) si mancatul prajiturilor cu muraturi.

Castelana cea Ciudatica

Azi

Despre indragosteli si ameteli

Publicat pe

Stiu ca mi-am promis sa traiesc intr-o continua stare de indragosteala si chiar reusesc asta. Daca nu sunt indragostita de ultimul cavaler aparut la orizont, cu siguranta sunt indragostita de vreme, de flori, de o carte sau de o melodie, Fac eu ce fac si tot ca mine iese. Si e okay asa.

In schimb, de ceva vreme sunt single (hip-hip-hooray) si nu numai ca-mi place. Dar prefer varianta asta. Pentru ca am prea multe lucruri de facut si prea putin timp. Si efectiv nu am timp sa zac semi-lesinata in bratele cavalerului mai sus mentionat. Da… oricat de frumos ar suna. Oricat de mult mi-as dori. Pur si simplu trebuie sa aleg. Ori-ori. Si aleg cariera, fara sa ma uit in urma.

In timpul in care nu am scris de fapt tot am scris. Dar nu aici, am scris in jurnalul ala real. Am scris in conversatiile cu prietenii. Viata a mers cumva inainte, against all odds. Am reusit sa-mi gasesc scopuri in viata, activitati de facut, mici proiecte. Viitorul nu ma mai sperie,nu ma plictiseste. Viitorul a fost adus in prezent, trecutul lasat in urma.

Ma simt bine si sunt fericita. A fost pur si simplu o constientizare. Ca am tot ce-mi doresc, ca fericirea vine din interior. Si dupa o vreme s-a cristalizat o realitate, o maturitate pe care nu pot decat sa o intampin cu niste fire albe de par, cu tocuri si cu geanta „serioasa”.

Pana si decizia de a scrie aici, acum e gandita de vreo 2 zile. Cand am pornit blog-ul visam sa scriu, sa scriu, sa vad cum devin femeie, cum imi intemeiez eu familia mea. Cum trec prin toate etapele. Ma vedeam scriind entuziasmata inainte de nunta, disperata vis-a-vis de pregatiri. Imi imaginam cum voi scrie despre primul job serios. Cand, cum si de ce. Acum nu zic ca nu am avut nici un job despre care sa-mi doresc sa scriu. Dar chiar nu am avut nici un job despre care sa-mi doresc sa scriu. Nici alte activitati.

In ultima vreme am facut tot posibilul sa ies din zona mea de confort. Urasc cliseul asta dar altfel nici nu as stii cum sa exprim. In ultima vreme am indraznit sa fiu altfel. Am luat decizii bune pentru mine. Poate mai putin bune pentru ceilalti. In ultimele luni am devenit punctuala pentru ca am inceput sa-mi respect timpul. Sa-i dau o valoare.

In ultima vreme am cunoscut o gramada de oameni grozavi. Si am revazut inca cativa oameni grozavi. Acum aleg eu cine are voie sa fie in viata mea. Si ma duc cu o placinta aburinda, facuta in casa, ma prezint si invit oamenii misto in viata mea. Mai putin placinta.

Ma izbeste banalitateea lucrurilor mentionate aici. Dar nu erau, nu au fost invatate, nu au fost aplicate. E ca si cum nu exista o alta varianta decat cea pe care o faceam mereu. Si exista un infinit de alte variante. Exista!

Sa avem in continuare o saptamana faina.

Cu drag,

Castelana

Dat moment…

Publicat pe

… when you realise you were on the right track all along.

Pe scurt, pusa fata in fata cu anumite idei preconcepute ale anumitor persoane care imi judeca viata si actiunile dupa anumite tipare, mi-am adus aminte ce ma face pe mine asa speciala si deosebita. Si minunata in acelasi timp. Stiu ca uneori drumul meu pare incetosat si ma pierd si mi se face frica, dar umblu pe carari demult batatorite. Singura, dar asta nu este o problema. Ca intr-un basm. Am ceva ajutoare, dar eu trebuie sa fac minunata calatorie de cunoastere si autocunoastere.

 

„Life In A Day”

Publicat pe Actualizat pe

Doar ce am vazut filmul si m-am simtit apoi bombardata de toate ideile tampite de pe planeta. Sau nu toate. Oricum, mi-a placut filmul la nebunie, am plans, dar am si ras cu lacrimi, din 10 in 10 minute puneam pauza ba sa-mi sterg lacrimile, sa imi trag sufletul, ba sa-i povestesc lui Ionut fazele amuzante. Sau sa mananc ceva. „Great power comes with great responsibility, great pain and great appetite.”, zic eu. Imi notez cu constiinciozitate ideile proaste care-mi vin. Mai exact, programarile care ma impiedica sa evoluez. Ideile gresite pe care trebuie sa le combat. Dar urmatoarele idei nu-si au locul acolo si sunt inspirate din filmul vazut astazi:

1. Viata nu are un scop predefinit. Ok, nu credeam ca are un scop, dar aveam dubii. Acum sunt sigura ca tine de noi sa-i dam un scop. Pe ce criterii vrem. Mergem in continuare pe filosofia „The Secret”. Nu, nu este prea cheesy. Sunt prea obosita sa caut termenii in romana.  In afara de asta, nu prea-mi place sa fac nimic in mod special si in acelasi timp imi place sa fac multe lucruri. Evident, sunt departe de a avea un scop in viata.

Ergo, sunt departe de maturizare, atat de departe, incat ma intreb daca ma voi mai maturiza vreodata.

2. Nu exista „The One”. Cu alte cuvinte, acea persoana speciala pe care sa o iubesti si care sa fie alaturi de tine poate fi oricine. Si nu o sa-ti dai seama cand o sa o gasesti. Una din glumele proaste pe care le traim zi de zi.

3. Nu exista „a doua sansa”. Si nu vorbesc de acel principiu care-ti recomanda sa nu lingi unde-ai scuipat sau cel care spune sa nu te pisi unde dormi. Nu, nu. Vorbesc de faptul ca nu vom avea o a doua sansa sa le spunem persoanelor dragi noua ca le iubim sau sa spunem vecinilor ca ne sunt antipatici. Viata este prea scurta sa ne cramponam in politeturi care pana la urma nu ajuta nimanui.

4. Daca o sa fac vreodata copii, o sa-i oblig sa fie curiosi. Nu stiu cum. Si o sa umblu cu dictionarul dupa mine, sa le raspund mereu la intrebari. Nu o sa fiu un parinte iresponsabil care o sa-si puna copilul in fata unui televizor, sa nu ma mai deranjeze. Nu, nu. Eu o sa fac lucrurile cum trebuie.

5. Trebuie sa depistam persoanele din jurul nostru care au cu adevarat nevoie de ajutor si sa facem tot posibilul sa le ajutam. Nu stiu de ce am scris asta, pentru ca este un lucru pe care il cunoastem deja. De fapt stiu. Cei care au nevoie de ajutor rareori cer ajutorul. Cum facem sa fim mici detectivi, sa ne bagam usor nasul in vietile oamenilor fara ca ei sa sesizeze??

6. Lumea este atat de minunata si oamenii sunt atat de neinteresanti. Trebuie sa cauti calitati acolo unde nu se vad si bunatate acolo unde nu are ce cauta. Si nu avem timp sa ajungem sa cunoastem oamenii. Ii judecam cum apucam si drum bun. Mana sus cine crede ca fiecare om are ceva deosebit, un mic coltisor de rai in sufletelul lui acolo. Dar imposibil de gasit!!

7. Unde revin la urmatoarea mea idee. Oamenii. Fara cinism, suntem cam toti la fel, avem cam aceleasi nevoie. De ce ne simtim atat de singuri si de neintelesi?

Si, ca orice blogger respectabil, am uitat una din idei pe drum, o sa mai fac un post daca imi aduc aminte. Si da, era una din cele mai bune.

(sper ca va urma)

Toamna tarziu

Publicat pe

Imi vine greu sa constientizez ca a trecut un an de cand nu am mai scris aici. Razlet, am facut cateva notite in jurnalul meu penibil pe care il tin ascuns pe undeva prin camera.

A trecut un an in care mi-am dorit sa se intample ceva. Nu am inspiratie sa scriu atunci cand nimic nu se intampla cu viata mea. Trebuie sa fiu ori foarte fericita, ori foarte indragostita, ori foarte deprimata. Pentru ca nu am maturitatea scriitorului care poate sa scrie idei fara sentimente. Si sentimentele mele apar putin mai greu. Uneori am impresia ca sunt cel mai chinuit copil. Si stiu ca eu imi sunt tortionar si in acelasi timp colac de salvare. Dar poate ceva lipseste. Ingredientul secret care face lucrurile sa functioneze. Ce face sufletul sa existe, ce face viata sa merite traita?

Mi-am facut acum cateva saptamani „Bucket List”. Da, fara un motiv anume. M-am gandit ca ma va motiva, sa imi va servi drept inspiratie si ma va ajuta sa fiu mai organizata, mai focusata pe sarcinile mele. Pe masura ce zilele trec ma gandesc din ce in ce mai mult la moarte. Nu o caut, nu o astept. Dar nu m-ar deranja daca ar veni. Ma gandesc din ce in ce mai des ca viata pana la urma nu are un sens, decat cel pe care doresc eu sa i-l dau. Ma gandesc ca ceea ce imi doresc eu sa se intample nici macar nu mi-ar placea daca s-ar intampla. Ma gandesc din ce in ce mai mult ca planific o viata care totusi nu este a mea. Dar ce altceva pot face?

Si cel mai des ma gandesc la urmatorul lucru: daca as mai avea putin timp de trait nu mi-as dori sa fac nimic. Nu am nici o ultima dorinta. Nu vreau sa vad pe nimeni, sa spun ultime cuvinte, sa mananc o ultima masa cu mancarea mea preferata. Poate singurul lucru pe care mi-as dori sa-l fac ar fi sa-mi sterg contul de Facebook. Mi se pare lipsit de delicatele sa mori si sa lasi un cont de Facebook activ.

Si cand am constientizat aceste lucruri mi-am dat seama ca simptomele mele seamana izbitor de mult cu cele ale unei depresii. Si parca am inceput sa mai zambesc putin. Parca am simtit cum am din nou incredere sa scriu. Pe fondul durerii mi-au venit ideile. Inspiratia. Am vrut sa pictez, dar nu am acuarele. Am reluat lucrul la micul meu roman NaNoWriMo. Parca imi doresc vag, la nivel visceral, sa merg in Gradina Botanica sa fac poze. Sa merg in parc sa adun frunze pentru presat si diverse fructe ciudate.  Dar numai gandul ca am atat de multe lucruri de facut parca ma oboseste si ma face sa ma gandesc ca nu are rost si parca vad ca nici un parc si nici o gradina nu va avea onoarea sa se bucure de mersul meu ridicol si saltat toamna aceasta.

Nici nu ma bucura, dar nici nu ma intristeaza vestea asta. Parca e ceva de asteptat, nu?

adVICE

Publicat pe Actualizat pe

Nu sunt un om rau. Sau cel putin… nu cred ca sunt un om rau. Incerc sa fac multe fapte bune, sa ajut oamenii.

De aceea urasc atunci cand cei din jur se poarta cu mine in asa fel incat incep sa ma intreb daca gresesc cu ceva. Sunt eu rea? Nepoliticoasa? Nesimtita? Proasta?

1. nu am rabdare

2. sunt indolenta, uneori

Ma intreb unde am esuat. Dar eu nici macar nu am incerca sa fac ceva. Altceva.

Eu de ce nu am aflat cand am fost inselata? Pentru ca nu mi-a pasat niciodata.

Solutia? Sa nu-mi pese nici de acum inainte de aceste detalii.