eu sunt prea pretentioasa, prea visatoare, prea egoista. cand imi vine cheful sa scriu as vrea sa scriu numai despre mine.pentru ca eu cred. eu simt. eu traiesc. eu sper. eu iubesc. eu renunt. sau nu. dar eu mereu fac ceea ce trebuie, cand trebuie. cand acele lucruri / treburi trebuie facute de catre mine. cand mancarea va fi mancata de mine si cand vinul va fi baut de mine. cand eu am o problema numai eu o pot rezolva. cand altcineva are o problema solutia este cea propusa de mine. pentru ca eu gandesc si spun. pentru ca mie nu-mi pasa. pentru ca eu nu cred. pentru ca eu sunt singura si pentru ca numai eu ma pot ajuta sa nu ma mai simt asa. pentru ca eu arat bine cand ma simt eu bine. si pentru ca eu stiu mai bine cum arat. si eu stiu cum gandesc. eu nu judec pe nimeni. si numai eu am voie sa enunt judecati referitoare la mine.

iar daca nu scriu este pentru ca eu nu prea stiu ce simt. pentru ca ce simt e ce vreau eu sa simt. iar ce  simt este poate o alta poveste. nescrisa de mine.

Eu citesc blogul lui Baratki. Nu stiu de ce, asa am apucat. L-am pus la blogroll sa-l gasesc usor si am ramas asa. E dragutz, sunt pur si simplu bucati din viata lui prezentate simplu, sincer. Nu vrea sa impresioneze, nici sa se dea mare. Si e o lectura relaxanta. Cu toate astea nu are legatura cu viata mea. Dar m-a surpins cu garda jos. Citez: “Voua ce va da energie? Ca eu nu stiu pe unde am pierdut-o. In afara de somn si munca, nu reusesc sa fac mai nimic. Nu am imboldul de a ma ridica din pat sub nicio forma. Eu o traduc in lipsa de energie.” Probabil nu are legatura cu ce simt eu, dar oricum… Cred ca starea mea, lipsa de vointa si de motivatie are legatura cu varsta (in cazul asta, Baratki ce scuza are???), cu faptul ca inca nu am gasit drumul meu. Si ma simt singura, abandonata si parca as avea nevoie de un scop in viata.Parca am nevoie sa fac si altceva decat servici-iubit-pat. Si totusi, nu vreau inca ceva care sa ma ajute sa-mi petrec timpul mai usor. Asta e viata? Un cumul de lucruri si actiuni care te ajuta sa treci de fiecare zi. O ingamadeala de lucruri care trebuie facute saptamana viitoare, sau luna viitoare. Oare uitam sa traim in prezent si sa ne bucuram de fiecare clipa? Este viata o adunatura de amintiri? De prieteni pierduti,de iubiti uitati, de carti de vizita sau felicitari pastrate pana la urmatoarea curatenie generala? Am o gramada de poze, care ar trebui sa fie o fericita modalitate de a pastra un moment. In schimb, sunt aruncate intr-un raft prafuit,pentru ca nu mi-a placut cum aratam. Sau uitate intr-un folder al carui nume nici nu ma chinui sa-l retin.

Si chiar daca reusesc sa inchei fiecare zi cu nota 10… cum sa fac sa dau un sens vietii mele? Sau nici nu trebuie…fiind o chestie de care numai oamenii singuri si tristi au nevoie…

Poate cineva la un anumit moment mi-a furat viata. Poate trebuia sa ma duc la scoala de fotomodele cand aveam 13 ani. Sau poate trebuia sa ma duc la liceul militar la Breaza. Sau poate ca am facut exact alegerile care trebuie, atunci cand a trebuit. Singura chestie de care sunt sigura e ca am pierdut controlul asupra vietii mele. Nu mai sunt Eu+ideile mele traznite. Sunt eu+iubitul meu+servicul+facultatea+…stesul de zi cu zi.

Si totusi, exista un loc unde detin controlul…in hobby-urile mele. Deci…tot e ceva.

Iar s-a schimbat anul. Numai ca daca anul trecut luasem decizia sa sterg totul cu buretele si sa o iau de la capat, anul asta nu o sa fac asta. Poate pentru prima data anii au o continuitate pentru mine. Adica…s-a schimbat anul dar eu raman aceeasi. Si de data asta nu m-am gandit ce vreau sa fac anul asta. Decat ca sper sa iau licenta cu bine, sa intru la master. Dar nu m-am hotarat daca fac sau nu a doua facultate. Adica Dreptul. Nici nu prea am timp sa ma gandesc serios la ideea asta.

Aseara m-am uitat la un film. Si fara sa comentez filmul o sa trec la ideea care mi-a retinut ideea. Sa spunem ca ma intreaba cineva cine sunt. Ce sa raspund la intrebarea asta, fara sa fac referire la serviciul meu si la personalitatea mea ( adica ce fac si cum sunt). Cine sunt eu? Un om ca toti ceilalti cu o viata fericita dar banala, cu un serviciu frumos dar plictisitor… Am senzatia ca am pierdut ceva in anul care a trecut. Ca nu s-a terminat asa cum trebuia. Am senzatia ca nu mi-am incheiat inca socotelile cu 2007. Dar eu nu vreau sa fiu un om catoti ceilalti. Nu trebuie. Eu sunt speciala si asta trebuie sa se vada. Evenimentele de la sfarsitul lui 2006 au lasat niste urme adanci in personalitatea mea, simt asta chiar si acum. Dar am de gand sa termin cu ele. Sa ma regasesc, sa ma adaptez cu ceea ce sunt eu in relatia in care sunt implicata. Presupun ca nu o sa fie foarte greu.

Uite si rezolutiile: sa fac tot ce mi-am propus in 2007 si nu am reusit. Sa reiau legatura cu cateva prietene pierdute prin timp si spatiu. Sa-mi fac timppentru blog, pentru prietenii de pe net,pentru citit. Sa invat mult si bine, sa-mi cumpar toata opera lui Freud….sa invat tarile si capitalele ( geografie de-a 7-a ). Sa mananc 3 mese pe zi. Sa o las mai moale cu junk food-ul. Si sa gasesc ceva foarte foarte dragut de facut de ziua mea (de nastere).

Pe data viitoare!!

A: Buna,eu sunt Nimeni.
B: Buna, eu sunt Nimeni.
A: Ce faci?
B: Bine..
A: de ce??

De cate ori nu am auzit conversatia asta??? Evident fara finalul asta. Si poate cuvintele putin schimbate. Dar in esenta este exact acelasi lucru. Eu am crescut fara modele. Am avut un model…werewulf…multe de spus ar fi la acest capitol…varianta scurta: un tip de pe net care a murit intr-un final. Am mai avut modele partiale. Vreau sa dau impresia ca sunt draguta, ca X. Vreau sa dau impresia ca sunt desteapta, ca Y.Vreau sa am vocea placuta, ca…una.Vreau sa par imposibil de atins, ca Z. Sunt imposibil de atins. Merzi, Z! Ai fost un model adevarat.
Astazi m-am gandit ca poate nu am abordat viata din unghiul potrivit. Poate nu am inteles-o eu cum trebuie. Cum merita. Intr-o zi mi-am promis sa traiesc viata asa cum e ea, sa iau ce e mai bun in fiecare zi si sa ma bucur de orice. Asa a aparut culoarea. Interesul viu pentru lume.Pentru microcosmosul fiecaruia. De atunci fiecare zi e impartita in dimineata,pranz, seara, noapte. Si fiecare TREBUIE sa aiba parti bune. De atunci m-am “programat” in fiecare dimineatza. Mi-am spus ca nimic nu e prea greu pentru mine. Ca nimic nu ma doboara. M-am mintit ca sunt puternica si lasitatea din mine mai punea o caramida care ma despartea de exterior. Sunt puternica pentru ca stiu ce slaba sunt si ca pot trece peste multe chestii. Dar sunt atat de abandonata in cazemata mea. Nimeni nu intra, poate nici eu nu ies. Iubirea ne face mai vulnerabili decat orice. Dar iubesc atat de putine lucruri. Iubesc…imi iubesc familia, jumatatea, pe ceamai buna prietena. Imi iubesc libertatea, personalitatea, optimismul. Sunt prea optimista?? Poate din naivitate cred ca orice ar fi, totul va fi bine intr-un final. Nu are cum sa nu fie bine. Naiva? Optimista? Rupta de realitate?
Azi mi-am adus aminte de ce am spus odata…ca nu fac un pas fara sa stie ca e teren sigur in fata. Si ma gandeam sa traiesc viata la limita. Sa incep sa o traiesc la limita. Sa fac o groaza de chestii de care-mi e frica. Sa descopar chestii noi de care-mi este frica. Si sa ma impac cu gandul ca durerea e inevitabila si intr-o anumita masura e chiar placuta. Am sa incep prin a ma convinge ca propria mea frica de durere e cel mai mare dusman almeu si ca durerea nu prea e niciodata foarte mare. Si ca sa evit contestatiile, vorbesc de chestii pur teoretice si inofensive. Nu de mari drame.
Ma simt responsabila pentru modul in care voi trai de acum inainte. Sau…mai bine spus sunt pregatita sa-mi asum responsabilitatea propriei vieti. Pana cand? Nu stiu. Pana o sa decid ca sunt prea rasfatata si dependenta sa ma descurc singura, probabil.

Stiti ce cred eu? Ca faza cu modelele in viata a fost inventata de profesorii astia de dupa 89, ca sa inlocuiasca spatiul alocat inainte tovarasului.

…una din ele,cel putin.

Astazi e ziua mea de nume, dupa calendarul catolic. Dar am sa o sarbatoresc in fiecare an. Si pentru ca familia nu-mi recunoste ziua pentru ca nu sunt catolica (sunt ortodoxa) le-am pregatit o surpriza. Inca o zi pentru fiecare nume de-al meu. Una pe 10 mai si una pe 17 decembrie. Ce fericire.

Ce-am facut azi? Am incercat sa uit ca sunt racita…putin cam rau, adica la inceput si am iesit in oras. Si mi-am facut cadou oua Kinder.Am 5 scolari nazdravani…mai am nevoie de 3. Am si o dublura, daca vrea cineva sa faca schimb. Azi parca am trait asa…cu o manuta in trecut, rememorand luna octombrie de anul trecut. Am cautat pe blog sa vad daca am scris anul trecut de ziua mea. Si nu scrisesem. Chestii importante mi se intamplau atunci. (gluma).

Eu acum,inainte de baita/culcare/serviciu am 2 probleme.

Prima… am primit o invitatie la ziua fostului…si ma bate gandul sa ma duc. Pentru ca anul trecut daca tin minte ne-am despartit cu o luna inainte de ziua lui si nu i-am mai zis nici macar la multi ani decat dupa vreo 5 luni. Dupa ce a trecut perioada aia in care nu ne-am vorbit deloc. Evident, iubitul nu va fi de acord. Si sunt asa…putin nedumerita si nush ce sa fac. cer ajutorul publicului larg. ;

A doua…e mai mult o cugetare. Stiu ca intotdeauna am avut incredere in Viata, in energiiledin jur, am avut incredere ca “totul va fi bine”. Dar niciodata nu am avut incredere in mine. Pana acum. Poate ma insel si e vorba de o pseudo incredere cauzata de faptul ca totul e roz in viata mea acum si nu am nici un fel de probleme. Si logic ar fi ca acest calm sa fie din cauza mea, nu? Ei bine, nu! Si nici nu am vreun motiv anume sa am brusc incredere in mine. Dar am. Asta e…am sa iau situatia de buna si nu o sa ma gandesc de ce si cum si cand.

Asa-i ca m-am mai maturizat?? Am fugit la Seinfeld. Pe curand!

Si cand vreau sa-mi cumpar ceva de imbracat ma lovesc de bariera marimilor. Exista magazine pentru grasi si grasuti. Dar cei cu marimea 32 ce trebuie sa faca? Mi s-a recomandat cu ironie raionul pentru copii. Stimata doamna XXL… daca hainele cele mai mici pe care le aveti la vanzare cad de pe mine …oare sunt eu vinovata? Si mi-am propus cu seriozitate sa caut un magazin pentru copii. La 13 ani imi gaseam foarte usor haine. Ma vedeau mica si primeam exact hainele pe marimea mea. Si acum am aceleasi masuri ca atunci. Inchiriez pustoaica de 13 ani pentru mediatizarea dialogului dintre mine si vanzatoarele pentru care varsta=marimi. Cu cat esti mai “batrana” cu atat esti mai grasa. Stresul este mai mare..kilogramele mai voiase si fericite ca te-au gasit.

Si astazi in metrou…uitandu-ma la blugii foarte stramti in talie ai unei pustoice grasune si la modul cumobligau grasimea sa treaca de linia taliei si sa formeze un colac natural de salvare…(nu exagerez…pun pariu ca stiti fenomenul) m-am gandit cum de am iesit eu slaba. Pentru ca stiu cat de usor pot sa devin si eu obeza. Si ma gandeam asa…cat eram mica auzeam numai “Vai ,dar ce slaba esti!!!” Si am crescut constienta ca sunt slaba. Foarte slaba. Si am vazut la televizor ca toata lumea e slaba. Slaba e bine. Slaba e ideal. 90-60-90. Slaba…fara celulita. Si m-am gandit ca fetita cealalta a avut parte de remarci gen “Ce sanatoasa si puternica e!!”. Si a crescut rasfatandu-se tot timpul cu dulciuri si multa mancare buna si placinte si tot e e bun de mancare… Si eu am crescut abtinandu-ma de la a manca paine de la 14 ani…fara carne grasa, fara ciocolata…fara merdenele…cu multe fructe, legume. Fara sucuri acidulate, fara foarte multe chestii. Am trait sub simbolul mancarurilor sanatoase, cam de cand am descoperit revistele maicamii si raionul de soia si apa plata. Si sunt mandra de mine. Si ma simt bine in pielea mea. Dar uitandu-ma in urma…constat ca m-am abtinut de la mult prea multe chestii. Si m-am infometat de preamulte ori siam testat multe chestii nesanatoase. Gen…bulimie, anorexie, laxative, ceaiuri ciudate si… multa mancare fara inceput, fara sfarsit si fara gust.

Una peste alta…va place cum arat? Va place ca am ajuns sa cersec haine marimea 32? Imi gasiti o pustoaica de 13 ani sa ma insoteasca la cumparaturi?

Weee…blogul meu a facut un an. Vreau sa aud aplauze, cantece de veselie,intreaga lume sa se bucure si sa se minuneze. Am mai crescut cu un an. Zici ca am imbatranit? [-x am crescut :D.  Sa ne uitam inapoi… Am inceput sa scriu pentru ca-mi place sa scriu. Pur si simplu. Si scriu despre mine pentru ca…ma plac prea mult si-mi place prea mult ce mi se intampla zi de zi ca sa nu cred ca merita sa notez aici tot tot tot.(am cam lasat blogul in paragina cateva luni…dar asta e…dragostea e frumoasa si trebuie traita la timpul ei…fara pauze).

Intr-o seara google-eam niste chestii…prostii…si am dat de blogul unei tipe din America. Era colorat,cu multe poze. Si tipa aia scrisese in blogul ala de pe la 16 ani cand era in liceu si ii placea de vreo 2 tipi pana la 22 sau 24,cand era insarcinata (trecusem cu cititul si prin logodna,dar nu cred ca-l iubea pe ala cu care era…cred ca tot pe Mike din liceu il iubea.Sau ala chiar era Mike? nu mai stiu). Imi pare rau ca nu am apucat sa citesc tot si nici nu am salvat link-ul. Oricum…m-am decis ca vreau si eu asa ceva.

Azi fac cateva luni cu iubitul meu (oare pot sa-i spun numele??). Bine ca mi-am adus aminte. La multi ani, iubitelul meu. :X Stii ca te ador si abia astept sa te vad iar.

Da…noi mereu uitam de ziua asta…ca avem 2 zile de aniversare. Si de prima sigur sigur uitam. Si la a doua tinem minte, simtindu-ne vinovati ca am uitat de prima. Oare cate luni se fac?? 9 luni. si cateva ore.

Deci…ramane cum am stabilit…Post dublu-aniversar…si sarbatoresc in primul rand 9 luni cu El si dupa aceea un an de blog.

…sau mai bine zis prima mea slujba serioasa, cu contract pe perioada determinata. Ce fac acolo? Intr-un fel lucrez cu oamenii…nu pe partea de terapie cum imi doream…pe partea de resurse umane. Pentru cei care lucreaza…stiti departamentul Personal, unde te duci cand te angajezi sau cand ai nevoie de ceva? Acolo! Tot eu dau avertismente si decizii de sanctionare. Chiar imi place ce fac si ma duc de placere. Chiar daca in jurul meu toata lumea e stresata si se aud tipete in fiecare zi. Si amenintari. Oricum cea mai draguta amenintare a fost cand administratorul a mai multor judete a spus unei colege “Te spun” cand ea nu a facut ce a vrut respectivul. Oare cand lumea lucreaza se intoarce la copilarie si se poarta ca un copil rasfatat cu replici de genul “Vreau acum!”. Sau se intoarce la originile noastre animalice, in care fiecare isi protejeaza teritoriul…”asta e treaba mea,te rog sa ma lasi sa o fac asa cum vreau si cum stiu.” Si oare cati oameni se tem ca daca nu-si fac bine treaba vor fi inlocuiti cu cineva mai competent? Mi-am cumparat Codul Muncii si l-am frunzarit putin.Mi-a atras atentia un articol, care spunea ca oamenii trebuie sa comunice si sa se ajute pentru buna functionare a treburilor. In jungla de la serviciul meu…probabil cea mai des folosita replica e “Nu stiu,nu e treaba mea, X se ocupa de asta.”.

Am crescut crezand ca e mai important sa-ti placa ce faci decat cati bani castigi. Dar nicaieri nu spune cat de important e sa ai colegi care-ti plac si cu care te intelegi bine. Pentru ca suntem antrenati sa ne placa colegii, chiar daca ii barfim cu prietenele sau pur si simplu nu ii inghitim. Trebuie sa ne purtam frumos cu ei. Si mai sunt sefii… Punct delicat. Mie-mi place sefa mea, chiar daca ieri m-a amenintat cu sanctionarea cu 10% pe 3 luni (asta ar fi maximul legal).

Nu prea stiu de ce m-am apucat acum de scris…iubitul meu m-a intrebat daca am patit ceva, ca ani de zile am sustinut ca eu scriu numai cand sunt suparata…sa ma descarc. Dar cred ca asta va fi subiectul unui post ulterior.

(Va urma)

Nu am mai scris de un car de vreme. Atat de mult timp incat acum nici nu stiu cu ce sa incep. Sa ma scuz ? Sa incep direct? Pai…motivul oficial pentru care nu am mai scris este…..pai…sa zicem ca nu pot sa scriu cand sunt fericita. Inspiratia ma loveste numai cand simt ca am nevoie de ajutor, de intelegere, cand simt nevoia sa-mi clarific emotiile. Si totusi…de multe ori ma gandeam la tot felul de subiecte,care de care mai traznite,sa-mi marchez revenirea in lumea interlopa a identitatilor virtuale. Pana la urma…tot pas cu pas e cel mai bine.

Si sa facem si o mica recapitulare….sunt fericita asa…90% din timp. M-am indragostit si eu asa…pe bune cum vezi la ceilalti. Si acum veneau felicitarile. Si e straniu…adica nu ma asteptam sa gasesc persona care se poarta tot timpul frumos cu mine, cu care inca mai simt acei butterflies si cele emotii inainte de aproape fiecare intalnire…si ce e cel mai ciudat e ca-mi place tot la el,nu exista niciun obicei nervant pe care trebuie sa-l suport.

Pentru inceput ajunge…sa vedem mai pe seara ce mai scriu. (pauza prea mare,lipsa de idei si de concentrare).

o sa iau o pauza din scris…si pot sa dau drept motiv sesiunea care se aproprie foarte repede.oricum sunt nemultumita atat de ceea ce am scris cat si de modul in care am scris,asa ca pana imi regasesc inspiratia ma abtin.ce…iar facem rezumate? aham…rezumat cu ce s-a intamplat in ultimul timp in viata mea.am gasit pe cineva care-mi ofera tot ce vroiam acum 2-3 luni,ma face fericita…de cele mai multe ori.tot abstinenta sunt…si a trecut o luna jumate…cam asa.tocmai mi-a venit in cap o melodie de la Voltaj,una pe care o ascultam cu orele,de care eram obsedata.versurile erau ceva de genul…”Pun piesa noastra pe repeat/si o ascult la nesfarsit”.nu stiu de ce.da chiar…nu am avut cu nimeni nici o piesa.bine ca am o piesa a mea. “Time flies” de la Vaya con Dios.
ideea era ca daca nu ma simt bine e din cauza mea.si trebuie sa gasesc sursa acestei stari.ma gandeam eu asa la un mic plan…pana…se termina sesiunea,sa zicem.ma las de fumat,ma apuc de aerobic si de invatzat.iar.