Ganduri de noapte

Inca de cand am pornit blogul am mers pe ideea ca…sinceritatea strica. Si multe post-uri spun de fapt alta poveste decat se crede. Desi jurnalul meu este numai si numai ptr. mine, pentru a nu uita ganduri, sentimente, poate chiar intamplari, a ajuns o poveste lunga si plicticoasa pentru adormit copii. Tare lunga. Ingrozitor de plicticoasa si siropoasa. Si totusi, realizez ca asta nu sunt eu. Eu sunt optimista. Si vad viata intr-un mod tare frumos. Mai uit uneori sa ma bucur de ea. Dar exista ceva… o energie latenta care nu ma lasa sa stau acasa. Si orice s-ar intampla, chiar daca simt nevoia sa stau acasa, sa dorm, sa ma uit pe pereti, sau si mai grav, sa ma uit la televizor, ceva ma impinge sa nu. Sa ies, sa ma distrez, sa cunosc o gramada de oameni. Sa rad fara sens, ca in liceu sau sa aflu pur si simplu ce mai face fiecare. Si stau si ma intreb cand am devenit eu persoana asta egocentrista care sunt.

Imi placeau oamenii si imi placea la nebunie sa-i ascult. Acum nu vreau decat sa fiu lasata in pace. Vin toti tampitii cu tot felul de intrebari la mine, intrebari la care nu am raspunsuri si nici nu vreau. Ma poate obliga cineva sa-mi placa oamenii si vietilor lor insipide si incolore?

Si ma enerveaza cand se trezeste cineva ca vorbeste degeaba si ma intreaba daca l-am iubit pe fostul. Da, l-am iubit. Dar nu era genul acela de iubire care nu trece si care creeaza adevarate drame. A fost ceva foarte calm, chiar calculat as putea spune. Ne vedeam tot timpul si incepusem sa ne cunoastem foarte bine si sa ne intelegem bine. Probabil a fost genul ala de iubire care se naste din obisnuinta. Old Style Love. Cu toate astea spre sfarsit nu mai exista nimic din ce era la inceput. Si abia asteptam sa apara ceva si sa se termine totul. Cam cum s-a intamplat.

Daca-mi fac probleme cu privire la reintalnirea de dupa despartire? Da, putin asa. Pentru ca nu stiu daca voi fi suparata, geloasa sau daca voi simti ceva cand il voi revedea. Probabil ca nu. Ar fi trist sa nu. Sau poate va fi mai bine…who knows. Vad eu diseara ce si cum.

Imi vine acum in minte o melodie de-a Andrei…”In noapte ma trezesc / Cu luna de pe cer vorbesc”. Nu am ajuns in halul asta, dar simt ca ma asteapta o lunga perioada de singuratate. Si eu nu suport sa stau singura. Numai gandul…previziunea imi trezeste o stare de nervozitate, de “nu se poate asa ceva”, o stare de “nu am cum” si o stare de “eu?niciodata!”. Si totusi, asta urmeaza. Pe de o parte, ma bucur de faptul ca voi fi linistita, relaxata in intimitatea caminului meu. Cine crede ca o sa ma plictisesc repede, mana sus.

Si ce daca ploua mereu
Si e ceata in jurul meu
Tu imi apari ca un val
Si ma aduci la liman si la viata
Si ce daca viata e asa complicata
In viata mea
Totu-i simplu de cand te-am vazut surazand prima data.

(“Si ce daca” – Directia 5)

Mi-ar fi greu sa descriu exact ce simt acum. Ar trebui sa ma gandesc la o mica parte din viata mea si sa spu ce simt despre ea. Apoi la alta parte si sa spun ce simt si despre ea. Si tot asa. Intotdeauna am evitat sa vorbesc despre sau sa ma gandesc la lucrurile care ma deranjeaza la mine. Sunt o multime. Si nu sunt placute. Partea buna e ca am si destule calitati si am la ce sa ma gandesc.
Pe scurt… am avut o saptamana de concediu care a fost draguta. Nu extraordinara, doar draguta. Nu stiu daca as mai face asta o data. Poate doar de dragul aventurii. In schimb, a fost obositor si foarte obositor. Dar observ ca-mi place sa ma chinui singura. Fizic, emotional. Psihic sunt foarte bine. Am totul sub control. Apoi…munca munca si iar munca. Fara rasplata. Nici un Bucegi la orizont.
Si eu nu-mi traiesc viata in televizor. Sa fie clar. Nu mi-a spalat nimeni creierul. O traiesc in comp. Si e foarte sweet. No net, no wonder, no hope, no cash. Telefoanele in continuare mi se par antipatice. Imi placea cand corespondam cu prietenele din alte orase. Asteptam 2 saptamani pentru  raspuns. Si aveam si eu apoi multe chestii de povestit. De ce trebuie sa vorbesc cu toti cunoscutii mei? Daca eu vreau sa vorbesc cu o singura persoana pentru ca m-am cam indragostit ca o proasta ce sunt de ce trebuie sa vorbesc si cu restul? Simt o nevoie acuta sa plec in munti. Sa fiu si eu un pustnic cu internet si mobil (pe post de ceas numai…si ceas desteptator). Sa ma imprietenesc cu o veverita roscata, cu coada stufoasa pe care sa o folosesc pe post de pisica. Sa o perii de doua ori pe zi. Sa vorbesc cu desenele pe care le fac pe pereti si le prelucrez in Paint mai apoi. Sa ma joc “Nu te supara, frate” toata ziua. Chiar 4 jucatori. Sa scriu pe blog si sa trimit link la toata lista de mess. Si cand ma vor intreba prietenii cum e in munti sa spun “Foarte frumos, invidiosilor”. Sa primesc o data pe luna mancare si creme. Sa-mi fac bucatele mici de mancare si sa-mi aduc aminte cu placere de mancarea calda, facuta pe aragaz. Sa stau in grota mea si sa fac focul in fiecare seara, imaginandu-mi ca sunt in “Mitul pesterei”. Am vazut totul, dar imi place in pestera.
Cu toate astea nu sunt antisociala. Imi plac oamenii. Dar m-am saturat eu acum de ei. E asa rau? Nu am si eu dreptul la o pauza? Era o lege la un moment dar in California… “Orice om are dreptul sa se bucure de soare”. Legea mea… “In orice moment al vietii mele am dreptul sa ma bucur de liniste.” Sa ascult ce melodie vreau eu pana invat notele. Sa visez la ce vreau eu. Ce vreau sa ma fac cand voi fi mare? Pai vreau sa fiu … o amintire placuta.