A: Buna,eu sunt Nimeni.
B: Buna, eu sunt Nimeni.
A: Ce faci?
B: Bine..
A: de ce??

De cate ori nu am auzit conversatia asta??? Evident fara finalul asta. Si poate cuvintele putin schimbate. Dar in esenta este exact acelasi lucru. Eu am crescut fara modele. Am avut un model…werewulf…multe de spus ar fi la acest capitol…varianta scurta: un tip de pe net care a murit intr-un final. Am mai avut modele partiale. Vreau sa dau impresia ca sunt draguta, ca X. Vreau sa dau impresia ca sunt desteapta, ca Y.Vreau sa am vocea placuta, ca…una.Vreau sa par imposibil de atins, ca Z. Sunt imposibil de atins. Merzi, Z! Ai fost un model adevarat.
Astazi m-am gandit ca poate nu am abordat viata din unghiul potrivit. Poate nu am inteles-o eu cum trebuie. Cum merita. Intr-o zi mi-am promis sa traiesc viata asa cum e ea, sa iau ce e mai bun in fiecare zi si sa ma bucur de orice. Asa a aparut culoarea. Interesul viu pentru lume.Pentru microcosmosul fiecaruia. De atunci fiecare zi e impartita in dimineata,pranz, seara, noapte. Si fiecare TREBUIE sa aiba parti bune. De atunci m-am “programat” in fiecare dimineatza. Mi-am spus ca nimic nu e prea greu pentru mine. Ca nimic nu ma doboara. M-am mintit ca sunt puternica si lasitatea din mine mai punea o caramida care ma despartea de exterior. Sunt puternica pentru ca stiu ce slaba sunt si ca pot trece peste multe chestii. Dar sunt atat de abandonata in cazemata mea. Nimeni nu intra, poate nici eu nu ies. Iubirea ne face mai vulnerabili decat orice. Dar iubesc atat de putine lucruri. Iubesc…imi iubesc familia, jumatatea, pe ceamai buna prietena. Imi iubesc libertatea, personalitatea, optimismul. Sunt prea optimista?? Poate din naivitate cred ca orice ar fi, totul va fi bine intr-un final. Nu are cum sa nu fie bine. Naiva? Optimista? Rupta de realitate?
Azi mi-am adus aminte de ce am spus odata…ca nu fac un pas fara sa stie ca e teren sigur in fata. Si ma gandeam sa traiesc viata la limita. Sa incep sa o traiesc la limita. Sa fac o groaza de chestii de care-mi e frica. Sa descopar chestii noi de care-mi este frica. Si sa ma impac cu gandul ca durerea e inevitabila si intr-o anumita masura e chiar placuta. Am sa incep prin a ma convinge ca propria mea frica de durere e cel mai mare dusman almeu si ca durerea nu prea e niciodata foarte mare. Si ca sa evit contestatiile, vorbesc de chestii pur teoretice si inofensive. Nu de mari drame.
Ma simt responsabila pentru modul in care voi trai de acum inainte. Sau…mai bine spus sunt pregatita sa-mi asum responsabilitatea propriei vieti. Pana cand? Nu stiu. Pana o sa decid ca sunt prea rasfatata si dependenta sa ma descurc singura, probabil.

Stiti ce cred eu? Ca faza cu modelele in viata a fost inventata de profesorii astia de dupa 89, ca sa inlocuiasca spatiul alocat inainte tovarasului.