de cateva zile o tin tot in introspectii,imi caut defecte,calitati si ma gandesc ce as putea face sa-mi corectez defectele.dar nu e bine.mi-am gasit defecte si complexe de care nu aveam nici o idee.ma simt mica si nesemnificativa.si singura.asta de cand mi-a venit ideea ca de fapt ceilalti nu dau nici o ceapa degerata pe mine.
te-ai gandit vreodata cat de importante sunt persoanele din jurul tau pentru tine?ti-ai pus problema pe cati ii pui inaintea propriei persoane?cand cineva iti povesteste o problema…peste 2 ore inca te mai gandesti la problema aia si cauti in continuare solutii?sau ii spui 3 cuvinte de consolare si-ti vezi de viata ta?
si in situatiile de genul asta…cum sa nu ma simt singura si abandonata?imi tot spun ca eu trebuie sa fiu puternica si tot felul de prostioare care ar trebui sa ma monteze.dar imi pierd instant curajul.cand ma gandesc la tot ce credeam pana acum…stiam ca nu pot sa am incredere in cei din jur…dar nu mi-am dat seama ca nici macar nu contez pentru ei.
he he…solutia este la fel de simpla…trebuie doar sa ma regasesc pe mine,sa-mi regasesc vocea interioara si sa reincep sa discut cu ea.eu o numesc “constiinta”…suna mult mai plauzibil decat sa cred in continuare ca sunt atat de dusa cu pluta incat vorbesc singura,pe 2 voci,care de cele mai multe ori ajung sa tipe una la alta.(totul se petrece in gand)
aha…si un mic mesaj pentru vocea mea interioara: “Voce…vin-o inapoi,te rog.Imi cer scuze daca am incetat sa te mai ascult.Acum am nevoie de tine.Intoarce-te. A ta Castelana ratacita care nu te-a uitat niciodata.”
pana vine Vocea…ma intorc la “Psihologie scolarului greu educabil” de Alfred Adler,cartea care m-a ajutat sa-mi gasesc defectele.macar de ar fi asa usor.defectele au consecinte negative care duc la alte defecte.
dar eu tot ma gasesc extraordinara si unica.(se spune ca asa numitul complex de inferioritate duce la un moment dat la un sentiment de grandomanie,pentru a compensa).